Într-una din dupăamiezile petrecute la bere, nu ştiu cum a venit vorba de extratereştri şi farfuriile lor zburătoare. Cu ocazia asta am avut surpriza să constat că doctorul, cunoştinţa mea din tren, nu numai că era la curent cu circulaţia O.Z.N.-urilor pe teritoriul României, dar a şi discutat cu cineva care fuese martor la aterizarea unei nave interplanetare în satul Cotca, de lângă Arbanasia. Ne-a ţinut o adevărată conferinţă pe această temă.

– Nu încape nici o îndoială şi nu e nici un secret pentru nimeni, începu el lunga sa expunere, că Arbanasia a fost vizitată de extratereştri. În oricare altă ţară de pe Pământul acesta unui asemenea eveniment nu i s-ar fi făcut nici un fel de publicitate, ba dimpotrivă, ar fi fost ţinut în mare taină în dosare adânc îngropate în seifuri cu cifru şi zeci de lăcate, ca nu cumva să răsufle ceva pentru muritorii de rând. În America, de pildă! Ştie vreunul din noi când, cum şi de câte ori au dat extratereştri cu crucea peste ei? Nici pomeneală! Americanii văd, aud, dar... mormânt! O fac pe surzii şi pe muţii. De aia-i America Americă! Se pricep, dom’le, să păstreze secretele numai pentru ei! De unde ştim noi că ei nu fac comerţ cu extratereştri? Poate chiar extratereştri ăştia le-au dat clauza iar ei ne tot momesc cu ea: „hai că v-o dăm şi vouă!”, „Nooo! Vouă nu v-o dăm!”, „Voi, ăştialalţii, mai spălaţi-vă pe dinţi şi mai creşteţi nişte homosexuali!..” Tot baliverne dintr-astea! Dar tot eu stau şi mă întreb: dacă într-adevăr extratereştri fac comerţ cu americanii, de ce adicătelea să fie aşa un mare secret? S-ar putea ca pământul să fie obiectul vreunui embargou interplanetar sau intergalactic şi atunci extratereştri vin cu vesela lor zburătoare pe şest, să nu-i afle Organizaţia Constelaţiilor Unite. Asta trebuie să fie căci altfel nu văd de ce umblă americanii cu cioara vopsită şi se prefac a nu şti nimic. Ba, mai mult, cred că îi obligă şi pe conducătorii noştri să le cânte în strună. Şi toate astea din cauza lui badea Gherase Clapon care a fost martor ocular la aterizarea unui OZN pe raza localităţii Cotca, chiar în valea care-i poartă numele. A umplut tot satul cu poveştile lui. Lam auzit chiar eu, cu urechile mele, la crâşma lui Stanciu. Venise cu niscaiva treburi prin Arbanasia şi, cum era şi firesc, a intrat în crâşmă să bea un rachiu. Eram întâmplător şi eu acolo, la o bere. Cum m-a văzut, a venit glonţ la masa mea, să mă salute şi să-mi mulţumească pentru că-i dădusem bilet de trimitere babei lui la un spital din Iaşi şi acum se simţea mai bine.

– Să trăiţi, dom’ doctor!

– Să trăieşti, bade Gherase! Da ce-i cu matale pe aici? Ai venit la dispensar? Te supără ceva?

– Nu, nimica. Am venit cu treabă. Am fost pe la cumătru Gârneaţă a lui Poloboc, îl ştiţi dumneavoastră, ăla cu gura strâmbă, şi acum mă pregăteam să plec înapoi la Cotca...

– Şezi aici oleacă lângă noi, bade Gherase!.. Ia, zi: cum se mai simte soţia?

– Cine? Nevasta mea? Bine, acum n-o mai doare. Mulţumesc tare mult de ajutor!...

– Măi, Gherase, i se adresă popa, care şedea cu mine la masă, vrbeşte lumea că ai văzut cum a aterizat o navă cosmică în spatele casei tale. E adevărat?

– Părinte, cum mă vezi şi cum te văd!..

– Hai, povesteşte-ne şi nouă cum a fost, că mor de curiozitate!

– Nu ieri, şi nici alaltăieri, da maialaltăieri, să fi fost cam pe la unu-două din noapte când am avut un vis urât de m-am trezit din somn. Noroc cu visul că m-am sculat. Mă întărise pântecăraia şi dacă mai dormeam puţin, făceam pe mine în somn. Cum m-am sculat, ţuşti! iute din casă şi, repede, la umblătoare. Şi cum stam eu pe vine, o dată aud un huruit îngrozitor şi văd o lumină amestecată, de nici nu ştiu să spun de ce culoare era că brăzdează cerul şi un bulumac cât un car cu boi că trece pe deasupra capului meu. Să spun drept, mi se făcuse frică. Noroc că eram cu pantalonii în vine că, altfel, trebuia să merg cu ei la gârlă să-i spăl. Am rămas aşa, ca stana de piatră, multă vreme, nici eu nu mai ştiu cât, până au început să-mi amorţească picioarele, de la genunchi până-n degete. Da după ce m-am mai dumirit eu şi am mai prins olecuţică de curaj, am început să trag cu coada ochiului cam spre partea unde s-a dus bulumacu’. Şi ce să vezi? Taman în vale lumina ceea, de nici nu ştiu să spun ce culoare, clipea de-a roata, ca la maşinile de la poliţie sau de la pompieri. Hait! mi-am zis, ăştia-s ăia! C-am văzut la televizor tot felul de drăcovenii cu farfurii zburătoare şi cu oameni care cică vin la noi de pe alte planete. Da una-i la televizor şi alta-i când îi vezi cum zboară peste closetul tău şi ţi se opresc în fundul grădinii.

– Chiar în grădină ţi-au aterizat? se iteresă popa.

– Ei, nu chiar, că nu era loc destul. Au coborât mai în vale. După ce a mai trecut un timp, am prins oleacă de curaj şi am dat să merg într-acolo. Da când să mă urnesc din loc, picioarele nu m-au mai ascultat. Cum vă spuneam: am răma stană de piatră. Voiam să merg şi nu puteam. Ca cum aveam picioarele înţepenite într-o găleată cu beton întărit. Cât am stat acolo aşa, înţepenit, n-aş putea să vă zic. Poate un ceas, poate două. Ce-i de făcut, bre? mi-am zis. Şi mi-a dat Dumnezeu minte: am spus o rugăciune în gând, mi-am făcut cruce cu limba şi picioarele s-au urnit. Se vede treaba că n-a fost lucru curat la mijloc. Da, ce s-o mai lungesc? Am trecut în dosu’ casei, ca să nu mă duc înspre ăia de-a dreptul, că eu am făcut armata la cavalerie, da am fost şi cercetaş, am străbătut grădina, am sărit zaplazu’ şi tuleo, la vale. Da nu am apucat să fac nici cincizeci de paşi, că am auzit somaţie de santinelă: „Stai! Cine vine?” Abia atunci am văzut, ca la vreo zece metri mai în vale, o mogâldeaţă care credeam că-i trunchi de copac, da nu era copac că avea armă şi o ţinea îndreptată către mine...

va urma

– Tot la Bucureşti? – a întrebat unul, mai mult să-i treacă timpul.

– Nu! Tocmai la Ploieşti, taică! – a răspuns răspicat Găiman, cu blândeţe însă.

– La Ploieşti care va să zică?! Negustor?! – a întrebat celălalt într-un mod în care Găiman i-a înţeles curiozitatea şi a răspuns fără a-l mai lăsa să scoată vorbele cu cleştele.

– De, îmi încerc şi eu norocul! Ce să fac dacă colectivul mi-a rupt oasele pe nimic?

– Cum, nu vă dau bucate?

– Mai deloc! De altfel, de unde să ne dea dacă iau ei tot?

Pentru noi nu mai rămâne ! Ştiu doar să ne spună : „aveţi răbdare şi munciţi mai mult, şi-o să fie bine!“ Dar când? Când o face plopul mere? Atunci cui îi mai trebuie binele de care ei, de fapt, s-au săturat şi de care vor să scape, ca apoi să poată trăi mult mai bine?

– După câte văd, te cam roade ceva la suflet! – l-a bănuit omul. Treaba dumitale! Eu nu mă bag! – a încercat tot el să oprească discuţia luând seama în jur, ca nu cumva să fie prin preajmă din cei puşi să tragă cu urechea. Tocmai la Ploieşti ziceai?

– Tocmai!… – a aprobat iar Găiman.

– Bine, mergi sănătos şi mai vorbim noi! Eu, tot într-acolo!

Găiman simţea cum că omul din faţa sa se temea să-şi lase gura slobodă şi nu l-a mai întrebat nimic. Între timp, din partea înspre care avea el să călătorească, îşi anunţase sosirea un tren prin şuierele când scurte, când prelungite, ce spintecau aerul. Odată cu locomotiva, îndată ce s-a oprit în faţa celui de-al doilea peron, au părut că se opresc dintr-o dată multe: ochii lui asupra celor din vagoane, privirile acelora asupra sa, iar între ei gânduri, întrebări şi iar gânduri. Clipa de neclintire s-a topit însă repede. Începuse coborârea. Sosiseră câteva mici bucurii aşteptate de multă vreme, datorii, deznădejdi şi numai ici-colo câte o licărire de-mplinire ce nu avea însă puterea să mustească. Sosise între timp şi trenul ce avea să meargă într-acolo de unde primul venise. Între oameni, pe nesimţite, se făcuse un schimb de locuri.

„Câţi mai urcară! – s-a mirat Găiman după ce a apucat să stea pe o banchetă, de care mai întâi s-a temut. Cine o fi stat aici înaintea mea?! – s-a întrebat el, mirat. De nu mi-ar purta ghinion!“

Locomotiva s-a pus în mişcare şi roţile au scrâşnit într-un mod asemănător aceluia de atunci când se oprise.

„Trenurile sunt condamnate să care mereu aceleaşi poveri! Ce asemănare între ele şi noi! Cu câtă trudă se fac şi câtă oboseală îndură până ce mor!“ – s-a gândit Găiman, apoi a adormit.

La Bucureşti, a schimbat, în grabă, trenurile. N-a avut timp să facă asemănări şi deosebiri. Era mulţumit că încă o frântură de drum străbătuse, iar de-acum era şi odihnit. Emoţia sosirii în gara Ploieştilor îl copleşise de cum pornise trenul într-acolo.

„Grijă acasă, pe drum, grijă să mă dau jos acolo, să-l găsesc pe Pastoc, griji tot timpul, peste tot! Chiar şi când pun capul s-aţipesc, dau năvală peste mine! Lucru mare grijile, nene!“

*

* *

Speranţa îl urnise pe Găiman din loc, ea fiind la orice pas în sufletul său şi rugăciune, şi cruce şi îndemn, dar teama de necunoscut îi făcea vorba tremurândă. Acum, aproape de capătul drumului la care pornise, nu-şi dorea marea cu sarea, dar, ca şi omul la înec, se agăţa de orice şi îşi dorea să fie totul într-un ceas de Doamne-ajută.

Nerăbdător, stătea cu capul pe jumătate scos peste rama geamului din tren. A văzut astfel mai repede flăcări într-o parte a oraşului, apoi a simţit mirosul găzăriilor.

„M-apropii!“ – şi-a zis el.

N-a mai trecut multă vreme şi tocmai când răbdarea îi ajunsese la capătul firului, locomotiva a încetinit, apoi s-a oprit lin. Frânarea roţilor fusese de data aceasta ca o şoaptă de înţelegere.

„Până aici ai plătit, până aici te-am adus! Să-ţi fie de bine!“

„Şi ţie!“ – a îngânat şi el.

Sunt destui palavragii, consăteni de-ai noştri, care, dacă iau la bord o sută sau două sute de grame de vodkă, în plus faţă de norma îngăduită de Uniunea Europeană, simt nevoia de a se lansa în tot felul de confesiuni, mai ales amoroase, în care dumnealor ar fi avut, chipurile, succese fulgerătoare, sau dimpotrivă s-ar fi ales cu inimoara zdrobită în pofida atitudinei lor nobile şi sentimentale. Ţi se face lehamite, dar nu poţi respinge ca un bădăran, pe acel paraposit care ţine neapărat, sub influenţa basamacului, să plângă ca o salcie pe unărul tău plin de compasiune. Konstant încă declară că pe el nu-l interesează cu adevărat decât relaţia „on line” (la propriu şi la figurat) având o bogată documentare în domeniu (şi nu doar de la Discovery sau Euforia). În schimb, profesorul Fosilian e mai curând un tragic, mai bine-zis un tragi-comic (ca unul din miniştrii din zilele noastre care se complace în rolul lui Bibicu sau al Mangafalei). Între cei doi interlocutori de-ai mei, cel mai dezgustător exemplu este al lui Fosilian care nu-şi regăseşte echilibrul decât în mijlocul dragilor lui oseminte de dinozaur.

- Să ne aducem aminte, perora dumnealui deunăzi, că toate marile imperii s-au prăbuşit din cauza luxurii: asiro-chaldeenii, romanii, otomanii, într-un cuvânt toate imperiile terminate în „an”.

Da, dar ce ne facem cu Sodoma şi Gomora, care nu se terminau în „an” şi nu fuseseră nici imperii, ci nişte sate nenorocite fără apă curentă, canal şi salubritate?... Foarte bună obiecţie! Era tocmai exemplul care confirma regula! Fosilian considera că ne ducem de râpă cu morala zilelor noastre care, cică, devine tot mai imorală pe zi ce trece!... Ha-ha! ne făcea să şi râdem cu aceste butade scoase din Caragiale: „unde e morală e corupţie, iar o societate fără principii carevasăzică că nu le are” (citat din memorie).

- E-hei! Ţinuse să puncteze, cu nostalgie, directorul Muzeului de Antichităţi, ou sont les neiges d’antan... când demoazelele venite la băi, la Govora sau la Ocnele Mari, se băgau în scăldătoarea aia saramurată echipate cu izmenuţe până la gleznă şi cămăşuţe dantelate închise până-n gât. Altă viaţă, alt romantism, să tot scrii la poezii romantice sau de-ălelalte, cu scară a la Romeo şi Julieta şi cu „pe lângă plopii fără soţ adesea am trecut”, etc... În timp ce astăzi, continuase Fosilian, vin la plajă, să-l scuzăm, ca un glob pământesc cu ecuatorul între cele două emisfere, estică şi vestică, şi cu partea de nord descoperită la maxim, de te cruceşti. Te şi miri că nu răcesc la plămâni sau să dea în străfigat!

Konstant însă, era de altă părere. Contrară sau chiar contradictorie. După el, ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place. (Ca şi cum Aldăsus s-ar uita după farfuzele alea!) Ce, adică marii artişti ai antichităţii ca Michelangelo sau la noi Grigorescu (ceva mai încoace) plus încă vreo alţi câţiva, erau perverşi dacă pictau sau sculptau şi ei nişte doamne frumuşele în mica ţinută de vară, ale căror veşminte odihneau pe spătarul unor scaune din living-room, cum îi zice astăzi? De ce ar trebui să ne luăm după mofturile unor babalâci iertaţi de Dumnezeu, plini de ifose şi de prejudecăţi, şi doar să deducem totul privind prin nişte cârpe care ne ascund adevărurile fundamentale ale vieţii? O filosofie adevărată ne îndeamnă să apreciem în primul rând fondul... am spus fondul, Konstant, nu cum spui tu în derâdere... şi abia după aceea vine forma.

- Est modus in rebus, continuam eu folosind cunoscutul vers horaţian, ca să nu mai avem discuţii. Nu ne pare rău că a dispărut echipamentul până la glezne, căci ne amintim că şi Goya a pictat-o pe Maya, când „nuda” când „vestida”, şi că în ambele ipostaze tanti era cât se poate de interesantă. Chiar acele şnururi de azi au un rol social bine definit, iar îndepărtarea lor nu se justifică decât în situaţia unor programe strict familiale.

Pe partea lui, Fosilian considera că intensa propagandă licenţioasă care se face în zilele noastre, chiar cu sprijinul unor instituţii de stat, nu era decât o diversiune menită să destabilizeze familia şi să facă societatea mai vulnerabilă şi mai coruptibilă. Cetăţenii fără o conduită publică onestă, pierd simţul valorilor umane tradiţionale şi sunt disponibili la orice compromis... Da, dar pe de altă parte, dacă îi laşi pe bigoţi şi pe fameni să-şi impună propriile legi, să te ţii iar cu ruguri aprinse în pieţele publice şi cu camere de tortură în care cică s-ar cultiva iubirea de oameni şi fericirea în ceruri.

- Îmi place cum vorbeşte ăsta, precizase Konstant arătând cu capul spre Fosilian. Om cu carte, ce vrei. Dacă aş fi terminat şi eu facultatea aia... nu mai ştiu cum îi zicea... aş fi venit poate cu alte argumente. Dar, Fosilian cam amesteca ideile bune cu nişte tâmpenii cât el de mari! Fără-ndoială că omul este produsul unor imperioase tensiuni fiziologice sau biologice, dracu ştie cum e mai corect, dar el este, în acelaşi timp şi un spirit iluminat de aripa Duhului Sfânt în chip de porumbel... Asta trebuia să o spui mata, nea Fosiliene, sau amicul Bulliver, că sunteţi mai culţi şi mai puţin pragmatici (de fapt Bulli e destul de pragmatic). Concret, omul nu este doar un intestin care macină în prostie tot felul de alimente ci şi o entitate dotată cu sentimente, iluzii, proiecte, idealuri, conştiinţă de sine, demnitate, onoare, iubire şi ură, cinste şi devotament faţă de ceilalţi.

Ia te uită ce idealişti mai erau şi tipii ăştia, agenţi secreţi sub acoperire! Mă rog, în concluzie toată lumea avea dreptate, dar discuţia noastră despre femei nu se oprea aici, fiindcă preopinenţii erau nişte încăpăţânaţi, iar tema era, practic, inepuizabilă. Cu toată acestea o primă concluzie tot se putea trage: nu înlocuiţi drapelele cu diferite piese din lenjeria prea înţelegătoarelor noastre Muze! E o mare diferenţă între statuia Afroditei şi o disperată care se fâţâie în pielea goală pe plajă!

Pedeapsă

Ieri, s-a supărat mămica

Şi mi-a pedepsit burtica.

Nu i-a dat un strop de pâine,

Şi poate nu-i dă nici mâine.

Azi, a pregătit de toate:

Supă, şniţele-aromate,

Prăjitură cu stafide,

Chiar şi tort cu arahide.

Eu sunt tare-nfometat,

Iară mama m-a certat.

Să mă duc să-mi cer iertare?

Zii şi tu, ea milă n-are?

Ion POPESCU-BRĂDICENI

Am scris, în dese ocazii, despre opera lui Lazăr Popescu. Îi cunosc gândirea sedimentată, potenţialul imaginaţiei, stilul inconfundabil. Este un homo culturalis complet, un homo creativus imploziv şi un homo scriptor de-o autoexigenţă împinsă la extrem. Şi e perfect aşa.

De vreme ce mari critici precum Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Ion Arieşanu, Nicolae Dragoş, Paul Aretzu, Valentin Taşcu şi alţii s-au pronunţat în favoarea sa, orice dubiu trebuie lăsat deoparte. Cu sau fără voia unora sau altora, Lazăr Popescu e un nume care străluceşte pe firmamentul literaturii autohtone. O strălucire ezoterică totuşi, căci recursul său la mitologie ex abrupto şi la mitografie îi ocultează cumva mesajul.

Eclatanţa sa are particularităţi distincte: autocunoaştere, punere în abis, rostire angajată axiologic. Aceasta s-a văzut cu ocazia primei lecturi publice aprobată de filiala Craiova a USR în Târgu Jiu. Evenimentul, cu totul special, s-a petrecut recent la Biblioteca Judeţeană Christian Tell Gorj. Sub magica baghetă a aceleaşi Alexandra Andrei.

Ca poet ni se prezintă ca un postmodern moderat: „Amurgul traversat”, „Omul care trece podul”, „Fachirul de scai”. Cele trei volume sunt caracterizate printr-o stringenţă semantică şi aproape epistemologică, printr-o fenomenologie reconfigurată spaţio-temporal. Ceea ce înseamnă că poezia lui Lazăr Popescu îşi menţine statutul poetic nealterat dar şi pe cel simbolic (a se înţelege semiologic/ostensiologic) Ceea ce se aşează ca trăsătură fundamentală în scriitura lui Lazăr Popescu este pentru început atmosfera. Îi urmează acesteia tendinţa spre intertext, seducţia infrarealului.

Ulterior discursul fie se scurtcircuitează unde secvenţialitatea se transformă în halucinantă panoramă kenotică fie tabloul se densifică până la sufocare, fie dimpotrivă se nostalgizează spiritual reîntorcându-se într-un tardoromantism de bună factură estetică.

„Alexianu şi alte prezentări” este o carte de metaproză poetică. Ea vine inevitabil în prelungirea noului roman francez şi ascunde în titlu o capcană detectabilă prin critica lui Wayne C. Booth (a se vedea „Retorica romanului”) care vorbeşte şi ne povesteşte despre personaje care la rândul lor povestesc şi despre alte personaje care prezintă autoprezentându-se.

Ineditul roman „Eşecul cartofilor cruzi” este o trilogie încă în manuscris. Ea se referă la perioada interbelică (primul volum), la perioada comunistă (al doilea volum) şi la actuala tembelă tranziţie (al treilea volum). Primele două volume sunt finalizate; cel de-al treilea are deja scrise 60 de pagini. „Şansa şi restul” care este un jurnal-eseu şi a fost tipărit la excelenta editură clujeană Limens a marelui editor Mircea Petean se situează la graniţa dintre poezie şi filosofie.

Iar nu în ultimul rând teatrul lui Lazăr Popescu vine în prelungirea teatrului absurdului dar fără epigonism; asta pentru că preia o anumită tentă poetică realistă sau metarealistă deopotrivă îmbinată cu subtile aspecte ezoterice (a se vedea „Zeul de schimb”). Dealtfel iată, în paradigmă cele cinci piese aparţinând lui Lazăr Popescu: „Periodicele” (titlu preluat din matematică, care după cum spunea Wittgenstein a însemnat moartea filosofiei); „Zeul de schimb” (o încercare de antropologie scenică a sacrului); „Realitatea paralelă” (cu tentă science fiction); „Integraţii” (cu accent preponderent real-imaginar); „Pledoarie pentru fasole” (această piesă fiind de un ezoterism autoironic şi de un hiperrealism aproape postarghezian).

Nicolae-Paul MIHAIL

Învârtim pe toate feţele albumul lui Popa’s şi aceeaşi întrebare stăruie chiar după ce l-am parcurs până la capăt: să fie oare vorba de o intuiţie premonitorie a artistului, de o clarviziune privitoare la destinul sau la faţa ascunsă a personajelor sale, ori a societăţii în care supravieţuim cu toţii, cu chiu cu vai?... La ce ne zboară gândul parcurgând acele pagini cu aspect de document medieval, sau chiar „centuria” (strofa nostradamică) semnată Leo de Nardo Vinci, plus Nostr(?) Adamus... şi, în paranteză, Adrian Păunescu!? Tot respectul pentru marele poet (mai ales că e şi oltean), dar nu e prea uşor de stabilit vreo legătură între el şi Adam şi Leonardo, care erau de altă meserie, chiar cu numele schimbate. Efectul acestor transpoziţii grafice şi onomastice este interesant, şi, prin el, se încropeşte o atmosferă alegorică de laborator alchimic în care se caută piatra filosofală sau aurul mefistofelic. Aluzia nu ar fi nepotrivită întrucât Popa’s e cu adevărat un vrăjitor înconjurat de pentagramele sale cu chip uman sau de obsedantele ipostaze ale lui Adam Kadmon, care se pare că l-a preocupat şi pe misteriosul Leonardo, şi care e mai la locul lui în Cabală decât în Biblie. În pseudo-centuria amintită, Popa’s este demascat ca „un geniu ieşit din umbrele acestui sfârşit de mileniu”. Şi, am adăuga noi, o călăuză pentru orbii care păşesc cu stângul în acest început luciferic de mileniu în care toate se sparg în capul nefericiţilor bimani cu sau fără conştiinţă!

Vameşul se uită la cartea mea de identitate, la chipul meu şi la fotografie, restituindu-mi documentul cu „mulţumesc”.

De aici, coborâm pe Cheiul Dunării, celebrul şi minunatul fluviu, care izvorând din Gemania, străbate şapte ţări să se verse apoi în Marea Neagră.

Nu însă înainte de a fi format vestita Deltă a Dunării, o rezervaţie naturală, unică în Europa şi în lume.

Păcat însă că această comoară naturală este ameninţată de ucranieni care după ce stăpânesc pe nedrept Insula Şerpilor acum lucrează la Canalul Bâstroe.

Noi românii am protestat şi mai uşor şi mai vehement dar degeaba... Ucraina şi-a văzut de treabă... Au protestat şi organizaţii internaţionale ecologice şi organisme ale Uniunii Europene, însă ucranienii au băgat căciula pe urechi şi s-au făcut că nu aud.

ONU, se dovedeşte a fi slabă în acest caz.

Păcat însă de Delta Dunării care se distruge parţial din cauza acestui Canal de navigaţie pe care vor să şi-l creieze în defavoarea florei şi faunei unice.

Ia să fi fost România o mare putere economică şi militară. Ar fi îndrăznit Ucraina să mai facă ceea ce face acum?

Sunt sigur că nu.

În sfârşit, suntem pe bacul care ne va traversa în Bulgaria peste Dunăre.

În cadrul Festivalului se va organiza un concurs cu două secţiuni:

1. Dragoste la ultima vedere

2. Tună şi-i adună...

3. Temă liberă

Se vor trimite câte 2 (două) epigrame inedite pentru fiecare temă, cu un moto, până la data de 20 septembrie 2010 pe adresa: Uniunea Scriitorilor din Moldova, str. 31 August 1989 nr. 98, MD-2004, Chişinău, Republica Moldova, pentru concursul de Epigrame.

La concurs pot participa epigramişti de pretutindeni.

Se vor trimite câte trei fabule până la aceeaşi dată la adresa menţionată.

Notă: Pentru autorii de epigramă şi fabulă din Republica Moldova se va organiza un concurs aparte.

Cheltuielile de masă şi cazare pentru invitaţii şi câştigătorii concursului vor fi suportate de către organizatori. Câştigătorii şi invitaţii vor fi anunţaţi în timp util, inclusiv despre data exactă a desfăşurării festivalului.

Informaţii suplimentare se pot obţine la tel: 201742; 0037379640884;

e-mail: ZinoviaS@rambler.ru.

(Gheorghe Bâlici, director al festivalului). 

Acad. Mihai Cimpoi, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova

A durat mai mult de o oră, pentru că unui camion nu i-a funcţionat motorul, trebuind să fie tractat.

Apoi, autocarul nostru a coborât pe feribot. Au început să vină şi alte vehicole, pentru a se încărca la capacitatea sa.

Un afiş arată că feribotul de la Bechet poate transporta 13 TIR-uri, 480 tone şi 125 de pasageri.

Pivesc cu admiraţie şi îngrijorare acest sistem de transbordare.

Ca elev, citisem la istorie, că, trupele române şi ruseşti au trecut Dunărea pe un pod de vase, în timpul războiului din 1877.

Aş spune, în glumă, că e o „hardughie” mare, utilă şi interesantă.

Îmbarcarea noastră, a durat şi ea circa o oră.

Suficient ca să pot scrie începutul de jurnal până la această frază.

Bac-ul alunecă pe albia Dunării, încet şi cu prudenţă.

Privesc la valurile agitate ale Dunării Albastre atât de frumos cântate de Johan Straus sau de Ivanovici şi nu numai ei.

Câţi poeţi nu au fost inspiraţi în versurile lor aşa cum am făcut-o şi eu în poezia ce urmează:

„Tu Dunăre şi eu

Mă uit la apa întinsă şi mă întreb mereu:

Tu Dunăre, tu curgi sau numai eu?

Ce soartă ne-a unit sau cumva ne desparte

În dumul vieţii noastre, în drumul către moarte

Eşti numai tu eternă iar eu un muritor

Ce însemnăm noi oare în timpul curgător?

Eu ştiu că nemurirea doar ţie-ţi este dată

Tu curgi cu viaţa ta în timp nemăsurată,

Ai curs şi curgi mereu, în veci, fără sfârşit

Un fluviu care poartă destin nemărginit,

Când eu privesc la tine şi mă întreb mereu:

Tu, Dunăre, tu curgi sau numai eu?!”

Pe de altă parte, cunoaşterea porneşte, de cele mai multe ori, din conflictul de idei sau puncte de vedere şi interacţiunea lor reciprocă. Progresul vine din spicuirea a ceea ce rămâne întreg şi consistent după conflictul acestora sau după separarea analitică a sistemelor teoretice de eroare. Conţinutul de adevăr trebuie mereu extras şi trebuie să primească noi forme expresive adecvate schimbării lumii, fară a pierde esenţa universală a lui. Cam asta ar fi, în mare, ţinta unităţii în înţelegere, la nivel intelectual, în timp ce, la nivelul înţelegerii interglobale, ţinta este respectul reciproc şi reconcilierea graduală spre binele tuturor.

Vechea problemă a adevărului constă în întrebarea: este ceva care poate fi cunoscut ca o idee, calitate sau esenţă neschimbătoare? Poate exista această idee, calitate sau esenţă, pentru cei care vor să o testeze spre folosul lor?

Desigur, nu ne-am propus trecerea în revistă a teoriei adevărului. Nici nu ar fi posibil în câteva rânduri, câtă vreme există specialişti care susţin că întreaga filosofie s-ar reduce la aceasta. Reamintim doar câteva chestiuni ce ne permit o anume logică în demersul nostru. În acest spirit spunem, că, de exemplu, adevărul ştiinţific este doar cunoaşterea unei ierarhii de fapte, generalizată în teorie. Adevărul juridic este asemănător, deoarece caută să ştie ce este sau nu, real. Ambele discipline judecă doar afirmaţiile care stau sau nu, în picioare, pe baza observării stărilor relevante. Cele afirmate anterior sunt un standard destul de important pentru orice tip de studiu juridic sau tehnologico-ştiinţific, însă testul decisiv, spune Habermas, îl reprezintă şi ajungerea la un consens general printre experţi şi apoi în cadrul societăţii.

Gânditorul german a arătat, în detaliu, cum se întâmplă aceste chestiuni, afirmând că acordul la care se ajunge printr-un proces de discurs este adevăr şi invers. Teoria adevărului la Habermas este, în primul rând, o delimitare de teoria ontologică a adevărului (a adevărului corespondenţă) şi, totodată, o delimitare faţă de alte teorii, cum ar fi cea utilitaristă, analitică etc. Gânditorul german fundamentează teoria consensuală a adevărului, după ce face precizări care delimitează cele două forme fundamentale ale comunicării: acţiunea comunicativă şi discursul, afirmând faptul că ,,un discurs în care se tratează pretenţia de adevăr a enunţurilor este un discurs teoretic, iar un discurs în care se tratează pretenţia de justeţe a normelor este un discurs practic”( A. Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985 p. 233).

Într-un alt context, pentru a explica ce înseamnă a ,,judeca competent”, Habermas leagă competenţa judecării de capacitatea de verificare adecvată; aceasta, de responsabilitatea subiecţilor, de raţionalitatea şi veracitatea lor, deoarece, spune autorul, ,,în orice convorbire, efectiv suntem încrezători în capacitatea noastră de a distinge un consens adevărat, de unul înşelător. Fără această capacitate, comunicarea curentă nu ar fi posibilă”( J. Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p.218-219).

Cu alte cuvinte, teoria adevărului la Habermas păstrează adevărul la nivelul enunţurilor întemeiate şi nu al experienţelor evidente empiric. Numim adevărate, enunţurile pe care le putem întemeia. Sau altfel spus, dincolo de oricare altă formulare, o problemă majoră a adevărului lumesc este de a şti ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv, corect.

Domnule, cum nu se poate mai limpede! Numai că Habermas era neamţ! În plus, când a gândit el şi formulat teoria, din care am spicuit şi noi, a trăit în Germania şi nu aici, în Cetatea carpatină, veşnic unduită de te miri ce fluierat de pe nu mai ştiu care colină, când orientală, când mai apuseană. Acolo, la nemţi, se putea vorbi, ehe, din ăle potoape, despre reconcilierea graduală spre binele tuturor, despre competenţa judecării, capacitatea de verificare adecvată, responsabilitatea subiecţilor, despre raţionalitatea şi veracitatea lor. Şi nu în ultimul rând, despre faptul că cei aleşi să te reprezinte ştiau bine ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv corect. Binenţeles, că şi mulţimea, adică poporul alegăror, în condiţiile respectării înţelegerilor, ştia la fel. De aici şi pacea socială, a lor, a germanilor, pentru ei şi pentru cei din jur.

La noi, aci, în spaţiul în care Evei (blonde) i se agaţă iarăşi frunza, (că, de, cică ar fi iar fată mare!), grija pentru popor, tradus în binele pentru cei mulţi, (evident, la nivel formal), şi-a asumat-o, de la al doilea Război Mondial încoace, „doar tovarăşul” şi Marea Adunare Naţională. Mai nou, adică acum, în zilele în care trăim, şi nu pe vremea unui alt Pazvante..., „binele tuturor” a fost înlocuit cu ,,interesul naţional” împărţit pe găşti (că altfel nu se putea gestiona!). Şi asta, nu la colţ de stradă, ci în Parlamentul României, ca să vezi, din Casa Poporului! Mare comedia dracului! Mare, dar altfel nu am mai fi români!

Despre celelalte, enumerate mai sus, are rost să mai zic? Ar mai fi câte ceva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, dar lipsesc cu desăvârşire, vorba Maestrului. În concluzie: până una, alta, tot Marea Adunare Naţională rămâne „parlamentul” în care se putea vorbi despre consens, la români (de, tovarăşii erau toarăşi!). Cât despre adevăr, pe aici, parcă nu ar fi existat decând lumea! Păcat! Au trecut 20 de ani şi încă nu ne-am desmeticit! E, ar mai fi cinci! Avea dreptate Brucan! Mira-m-aş, să se mai întâmple ceva. Dar mai şti? O fi având şi pentru noi Dumnezeu o minune care măcar să ne trezească din „sclinteala vremurilor”, un fel de somn de încă o mie de ani (sau poate unul de veci) în care, din nou, am intrat, ca după retragerea romană, din Dacia. Că altceva nu văd! Dumneavoastră, cititorii acestor rânduri, ce ziceţi?

Toată lumea este supusă unei reţele de gânduri şi emoţii, ale unuia sau mai multor sisteme de idei, presupuneri, credinţe şi idealuri. Aceste sisteme au fost mai mult sau mai puţin cristalizate în doctrine, operând la niveluri diferite ale vieţii şi în nenumărate scopuri. În ceea ce priveşte chestiunile majore ale vieţii – cele mai vitale şi hotărâtoare judecăţi şi decizii – ne punem întrebarea: este mai bine să studiem conştient şi să dezvoltăm o doctrină pentru a o testa în practică, decât să lăsam totul mai mult sau mai puţin la mâna întâmplării?

Majoritatea oamenilor (românii, în special), devin eclectici, cel putin o perioadă a vieţii, pentru că adesea se trezesc supuşi unui foc încrucişat de dogme, doctrine şi teorii. Din câte s-a văzut (şi se vede chiar şi la noi), până în prezent, eclectismul nu este soluţia problemelor importante ale adevărului şi nici soluţia cea mai bună de viaţă, deoarece, chiar prin natura sa indeterminată, generează frecvente dileme şi confuzii. Nevoia noastră de adevăr insistă că unele explicaţii trebuie să fie false şi că trebuie să existe tot timpul, măcar, o explicaţie adevărată. Simţul de adevăr şi de veridicitate este considerat a fi ori inerent structurii minţii omeneşti, sau doar dezvoltat prin experienţă.

Unitatea în înţelegere sau „cunoaşterea ca întreg”, de factură holistică, este un scop de la care nu se poate abate nici un căutător al adevărului. Totuşi, sunt motive foarte bine întemeiate în favoarea concepţiei conform căreia sunt şi întrebări la care niciodată nu putem găsi un răspuns adevărat, clar şi complet. În ciuda acestui fapt, umanitatea continuă în mod necesar să caute adevărul, atât în chestiuni lumeşti, cât şi în altele. În consecinţă, raţiunea umană susţine, cu insistenţă, că trebuie să existe un răspuns adevărat la orice întrebare. Chiar şi credinţele false şi doctrinele greşite conţin o fărâmă de adevăr şi de bine.

Logica, adesea, demonstrează, indiscutabil, că o concluzie adevărată poate rezulta din două premise false. Sarcina unificării înţelegerii este de a extrage grăunţele de adevăr din rapoartele prejudiciate şi teoriile distorsionate, şi să arunce pleava. Dacă, bineînţeles, se şi vrea! Pe la noi însă...chestiunea cu ,,ciocul mic” e un fel de doctrină naţională.

Ion POPESCU-BRĂDICENI

Nicolae Manolescu ni se înfăţişează mult mai ataşat psihologiei/pedagogiei ori metodicilor instructiv-educative. Ne comunică un dublu comportament al cititorului ingenuu care a fost şi al celui abilitat, profesionalizat, făcând deosebire între noţiunea de «prima lectură» şi aceea de «lectură critică» şi de «transtextualitate» în virtutea căreia „o lectură critică... raportează cartea la alte cărţi” pe concomitentele căi ale emoţiei şi imaginaţiei. Experienţa este o etapă succesivă acestora. De la acelaşi important critic actual, aflăm că „simbolul nu poate să se separe niciodată definitiv de limbaj pentru că este un fapt de limbă. Şi în măsura în care este un fapt de limbă rămâne şi un fapt artistic.” Iar despre Tudor Arghezi că „a plecat din Gorj, pentru că pe vremea aceea, nu exista un sistem educaţional consistent şi elevat. Şi nici modele nu existau. Or educaţie fără modele e de neconceput. Trebuie să oferim celor tineri ca exemplu viaţa unui înaintaş ilustru, chiar dacă nu s-a menţinut stricto sensu în domeniul literaturii. Aspectul emoţional în educaţie deţine un rol determinant. Evident că Nicolae Manolescu îl consideră pe Tudor Arghezi un model excepţional.

Să dăm la pagina a treia filă a catastivului popasian! Aici este proslăvită repeziciune cu care artistul îşi trasează portretele sale, mai iute decât computerul, fapt care i-a adus nominalizarea în Guiness Book. Popa’s se mândreşte cu această performanţă, pe drept cuvânt de altfel, dar semnificaţia creaţiilor sale trece cu mult dincolo de virtuozitatea lui competiţională. Cineva l-a pus alături de la Bruvere sau Balzac (mutatis-mutandis), şi nu a greşit de loc, pentru că fresca lui Popa’s surprinde o întreagă galerie de chipuri celebre, exemplare pentru zilele noastre.

Desigur, deosebit de interesantă este şi lista realizărilor sale pe plan intern şi internaţional, precum şi cea a distincţiilor obţinute chiar de la începutul lansării sale pe orbita creaţiei plastice. Am promis că nu vom exploda şi noi în ditirambi, de care artistul nu duce lipsă,dar nu putem să nu notăm aici, negru pe alb, că Popa’s e un „monstru sacru”, un Polifem cu un ochi în frunte (ochiul pineal), un titan şi un căpiat când vine vorba de vocaţie, de chemarea sa artistică. Tot elogiindu-l, francezii, care nu sunt nici ei scutiţi de un anumit şovinism, îl plasează mereu alături de caricaturiştii lor naţionali, pentru că strălucirea unor creatori străini să pară condiţionată şi de spiritul francez într-o oarecare măsură. Ceea ce nu e rău, căci noi iubim Franţa mai mult decât ne iubeşte ea pe noi.

Nu e mai puţin adevărat că în jungla artelor sau a literaturii, comparatismul de orice fel este posibil, este permis şi chiar necesar, atunci când vrei să defineşti perspectivele unei epoci, sau la vitese acquisse, sau un curent de mare rezonanţă, inevitabil, sau un pas înainte făcut de arta cunoaşterii universului. Dar când comparaţia se opreşte la: „o fi şi ăsta bun, dar îl imită pe al nostru care e mai bun” atunci alăturarea e gratuită şi insidioasă şi e doar o dovadă de simplu partizanat politic.

Nu vom susţine că Popa’s este o personalitate „sine matre creata”, căci acest lucru nu e posibil. Ca orice analist al spiritului omenesc el este produsul unui îndelungat laţ de acumulări genetice favorabile care, fatalmente, poartă marca definitorie a întregei spiritualităţi mediteraniene. Suntem câte ceva din fiecare om pe care l-am întâlnit în viaţă, ontogenia repetă filogenia, dar suntem şi suma capacităţilor noastre înnăscute sau dobândite, exprimată prin virtuţi combinatorii care constituie adevărata noastră personalitate sau originalitate ca indivizi şi ca popor reprezentată prin acte ce nu pot fi imitate sau transmise în copie unor terţi. În artă mai ales, orice încercare de clonare este sortită eşecului, fiindcă artefactul miroase de la distanţă. Prin cele de mai sus vrem să spunem că Popa’s nu e nici francez, nici englez, nici balcanic decât în măsura în care toţi europenii aparţin aceleiaşi realităţi continentale. Opera lui Popa’s este de fapt, originală, aparţine culturii române pe care o onorează şi nu vedem de ce ar trebui să fie omologată de instanţe extra-naţionale de mentalităţi diferite. De altfel cultura nu se măsoară după numărul fast-foodurilor şi al closetelor pe metru pătrat, ci după înălţimea viziunii despre viaţă. Platon şi Aristotel or mai fi mers şi în picioarele goale pe uliţele lor pline de lături şi bălării, dar gândeau mai bine decât nobilii cu peruci înalte şi pline de păduchi, care făceau baie de două ori în viaţă: la naştere şi la înmormântare.

Popa’s e un fenomen tipic românesc şi prin aceasta universal. Epigonii se pot încăiera între ei doar pentru locul al doilea. Maestrul îi priveşte, zâmbeşte ca un elefant care a înghiţit o întreagă tarla de frunze de palmier, şi dacă are timp, îi poate prinde şi pe ei în chenare, cu creioanele sale fulgerătoare.